2013
05.17

1334_the wrong side of justice

Din ciclul “Războaie fratricide – faza pe supraredacţie” am urmărit la televizor zilele trecute peripeţiile unor portărei ce încercau să mute neşte frumoase tablouri de pe persoana fizică a unui fost patron de ziar pe persoana fizică a unui fost şef de publicaţie care s-a remarcat printr-un salariu mare şi  un management dezastruos.

Azi am aflat de un nou conflict demarat mai jos pe scară ierarhică şi mai la stînga pe eşichierul politic deoarece ne mutăm de la PNL la PSD, mai exact din redacţia Adevărul în cea a RTV-ului (dap, există o televiziune cu numele ăsta). Aici, numiţii Matei Sorina şi Ciutacu Victor au trecut de la nevinovata etapă a porcăielilor pe blog la varianta mai contondentă a dării în judecată.

Astfel dl Ciutacu Victor, sătul de atîtea acuzaţii de prieteşug cu una bucată blondă prezidenţială a hotărît să-şi repereze onoarea la tribunal. Mă rog, cred că la faza cu onoarea nu tribunalul ar fi fost soluţia ci apele Dunării dar omu’ a apreciat corect că nici ultima n-ar face faţă aşa că pe dna Matei ziua de azi a prins-o cu degetul în Pagini Aurii, la secţiunea purtători de robe.

Este evident că departamentul de etică din RTV nu funcţionează de cînd s-a înfiinţat redacţia şi pe acolo nu s-a găsit nimeni destul de şef ca să îi bage pe cei doi într-o cameră şi să îi lase acolo pînă se umplu de sînge departe de ochii plătitorilor de audienţă. Varianta de urgenţă „Corb la corb nu-şi scoate ochii” n-a funcţionat.

De aceea cred că, după ce Realitatea TV a reuşit să intre în istoria penibilului cu studioul de la poarta oligofrenului mistic din Pipera, a venit rîndul RTV-ului să coboare ştacheta în subteran prin încercarea de a transmite primul reality show transmis, trăit şi pus în scenă cu sprijinul Ministerului Justiţiei. Iar la viteza de reacţie a ultimului are ce să mănîncă gura lor de jurnalişti cel puţin cîţiva ani.

Nu-mi rămîne decît să sper că faza va deveni eliminatorie şi să aştept în faţa judecătorilor vestitele cupluri ale ecranului Gîdea – Turcescu, Badea – Striblea, Ciuvică – Cristoiu, Băsescu – Blaga, Udrea – Neamţu şi Ponta – Antonescu.

2013
05.16

diesel_be_stupid_campaign_40.jpeg

Există ziare, filme, politicieni sau reclame pentru proşti. Toate se caracterizează prin faptul că trebuie să nu îţi pună mintea la contribuţie, să spună tîmpenii şi să se vîndă în cantităţi mari. E relativ simplu să le ignori şi facil să rîzi de ele.

Eu, în general, le ignor. Da’ pentru că am obiceiul ca în maşină să mai ascult în pauzele de Sport FM (cea mai bună muzică pentru mine) şi Realitatea FM, nu încetez să mă minunez de cît de proşti sînt unii şi cît de bine le merge. Azi vorbim doar de reclame.

Toată lumea ştie deja că dacă n-ai fluturi în stomac de la Dry Cooker sau dacă n-ai măcar 130 de kile nu poţi face reclamă la tigăi. Eventual să împingi penibilul pînă la limita rezistenţei de rupere a neuronilor şi să te dai mare gospodină între al patrulea şi al cincilea divorţ.

Aşa cum o mare parte a populaţiei cu, din păcate, drept de vot a apreciat faptul că o anonimă pensionară şi-a descoperit menirea în viaţă la vederea unei maşini de cusut. E clar că pînă acum a trăit degeaba dar nu înţeleg de ce a mai făcut şi pagubă la mîncare atîţia ani.

Dar ce m-a rupt ultima oară este reclama la o cremă cu extract de melc. Sar peste idioţenia denumirii şi mă îndrept cu repeziciune spre inteligenţa regizorală şi lipsa crasă a oricărei noţiuni de zoologie pe care o afişează mîndră una dintre protagoniste care declară “melcul este un animal micuţ, cu picioare micuţe şi care calcă ridurile netezindu-le”.

Păi bine fă! Dacă tu eşti convinsă că prin călcare scapi de riduri de ce dracu’ nu-ţi iei cremă cu extract de buldoexcavator, că ăla calcă mai tare! Sau dacă eşti aşa de proastă încît să mai crezi la 45 de ani că melcul are picioare de ce nu te întrebi de ce rîde lumea de el că e lent iar de tine că eşti cretină? Iar dacă tu crezi că pielea de pe faţa ta are ceva în comun cu calcarul de pe cochilia melcului de ce nu te duci acasă, te încui pe dinăuntru şi mori?

Iar ălora care scriu textele pentru porcăriile astea nu le pot dori decît să aibă profesori ai copiilor lor doar persoane care le cred balivernele. Şi, desigur, le cumpără produsele. Pentru că prostia se plăteşte.

Bine.

2013
05.15

Falling_Object

               A trecut ploaia aşa că ne putem pregăti gospodăreşte de cele patruj’ de grade ce vor poposi pe plaiurile mioritice cu bătaie spre cincizeci în capitala patriei noastre. Ocazie de gratuitate la saună pentru locuitorii ultimelor etaje din blocurile ce se înalţă mîndre-n soare la marginea călduroaselor bulevarde.

               În aşa moment conducătorii Bucureştiului s-au gîndit că n-ar strica ceva mai multă uniformitate în jungla urbană postdecembristă (urmaşa junglei comuniste dar vopsită şi împopoţonată capitalist). Nostalgici după frumoasele faţade ale vestitelor cutii de chibrituri din cartierele proletare, consilierii bucureşteni au ajuns la concluzia că o soluţie ar fi demontarea antenelor satelit ce au luat loc tradiţionalelor jardiniere cu leuştean din balcoanele locuitorilor şi a aparatelor de aer condiţionat ce au luat locul a nimic pentru că pe vremea odiosului nu se punea problema de aşa lux consumist. Care mai şi consuma energie electrică atît de necesară industriei socialiste.

               „Bun, le dăm jos, că nu-i mare chestie da’ ce ne facem cu căldura?”  „Păi”, au răspuns consilierii, „staţi să ne gîndim…”.  Iar pentru că procesele cognitive sînt destinate doar iniţiaţilor răspunsul a venit după cum urmează: n-a.

               Dar eu zic să nu disperăm. Ştim deja că timpul le rezolvă pe toate. Ţinînd seama că durata de viaţă a consolelor care susţin unităţile exterioare ale aparatelor de aer condiţionat este de 15-20 de ani, că nu verifică nici dracu’ în ce stare se află şi că deja au trecut fo’ 10-12, estimez că prin 2015 vom avea primul AC aer-sol.

               Astfel că pînă prin 2030 faţadele frumoaselor clădiri ale Bucureştiului vor redeveni netede ca nişte funduri de bebeluş iar decentele televiziuni de ştiri nu vor mai prididi cu număratul victimelor căldurii rezultate prin frecarea dintre un agregat frigorific de minim 40 de kile şi aerul de la 20, 10, 9, 8,… , 1, POC! metri înălţime.

               Prevăd un mare viitor industriei producătoare de şepci ranforsate.

2013
05.14

ThomasMidgleyJr

               Bunicuţul din imaginea de mai sus este un chimist şi este omul care a produs cele mai mari pagube planetei noastre. Thomas Midgley Jr. era un om cu chemare spre amestecatul diferitelor subtanţe în ideea de a obţine diverse chestii extrem de utile societăţii moderne.

               De exemplu, una dintre necesităţile omului modern privea motorul cu ardere internă. Pe la începuturi combustibilii erau un fel de Euro -14, prost rafinaţi şi care făceau praf cilindrii motoarelor prin aprinderi necontrolate numite “lovituri de ciocan” (bubuiturile alea pline de fum care ne amuzau în filmele cu Stan şi Bran).  Aşa că nea Midgley şi-a pus mintea la contribuţie şi prin anii ’20 a obţinut un aditiv care adăugat în benzină făcea motorul să toarcă. Lumea l-a lăudat, constructorii de autovehicule l-au aclamat, colegii l-au umplut de premii iar societatea modernă l-a mîngîiat şăgalnic pe scalp vestindu-i un viitor de aur.

               Aditivul pe care l-a inventat omul nostru se numea pompos Tetraetil de Plumb şi, absolut previzibil, conţinea plumb. Care plumb a început să fie folosit masiv de toţi producătorii de benzină şi a dus la cea mai gravă contaminare a atmosferei Terrei produsă vreodată. Prin anii ’70 lumea s-a prins că e nasol rău şi tetraetilul de plumb a fost interzis.

               Dar să ne întoarcem la bunicuţ. Pînă la el răcirea a orice se făcea cu un compus pe bază de amoniac foarte toxic. Atît de toxic încît un un asemenea utilaj amplasat într-un spital şi destinat păstrării vaccinurilor a avut scurgeri şi a făcut prăpăd.

               Astfel că, ştiindu-l capabil de la faza cu plumbu’, societatea modernă l-a chemat în ajutor şi, prin anii ’30,  i-a cerut să obţină o substanţă cu aceleaşi caracteristici ca al agenţilor de răcire dar să nu fie toxică şi nici inflamabilă. Tomiţă al nostru (că la cît rău ne-a făcut îl putem considera de-al nostru) a găsit soluţia. Se potrivea perfect aşa că lumea iar l-a lăudat, constructorii de agregate frigorifice l-au aclamat, colegii iar l-au umplut de premii iar societatea modernă l-a mîngîiat cu lacrimi în ochi pe scalp promiţîndu-i memorie veşnică.

               Soluţia lui Tomiţă se numea tetrafluorură de carbon (sau freon) şi, din păcate, găsitorul ei a murit înainte să afle că a început să fie folosită masiv de toţi producătorii de agregate frigorifice sau spray-uri şi că distrugea ozonul. Adică îl făcea varză. Adică toate găurile din stratul de ozon de la el se trag. În ziua de azi freonul este cam interzis peste tot.

               Concluzia? Dacă s-ar scrie vreodată vreun manual de distrugere a Terrei şi ar avea 224 de pagini, nea Thomas Midgley Jr ar ocupa primele 187.

2013
05.13

De-a semaforeala

semafor party

Tot timpul m-am intrebat, ca bou’ la tribunal, de ce cînd stai la coadă la semafor, pe măsură ce te apropii de el coloana se deplasează din ce în ce mai repede. Pînă cînd, acum fo’ doua zile, m-am prins. De vină sînt ăia din faţă. La timpul pe care îl pierzi pînă îţi vine rindul se adaugă întîrzierea în reacţii a ălora dinaintea ta. Să exemplificăm:

Să presupunem ca eşti maşina 36-a la coadă, la semaforul de la Piaţa Unirii (venind dinspre Piaţa Alba Iulia), la fîntîni. În mod normal mai mult de 2 semafoare n-ai de ce să tasezi carosabilul zonei. Da’ pentru ca ăia din faţă găsesc a-ntîia în circa 2.34 secunde prinzi şi semaforul 3, 3 spre 4, 4.

Un caz particular al problemei de mai sus se găseşte cu cca. 4 km mai sus, pe bdul. Decebal, la intersecţia cu Delea Nouă: să presupunem că pe la ora 21:00 eşti maşina a 3-a la semafor. Se face verde. În mod normal, peste circa 6 secunde ar trebui să depăşeşti intersecţia. Da’ aici lucrurile se complică.
O dată cu culoarea verde de la prima terasă din noul Beforehours al capitalei patriei noastre ţîşneşte către ăla din prima maşină (am omis probabil să spun ca e vorba de un Lamborghini) una bucată prinţesa netului din cartierul Rahova Nord, tunată după catalogul Bamboo 2007 colecţia iarnă-iarnă (adică silicon + cizme) urlînd la individul de la volan să stea puţin că are să-i spună ceva. Iar ăla stă. Şi stă. Şi stă. Şi se face roşu la loc.

Al doilea de la semafor claxonează nemulţumit şi coboară din maşină (un Lincoln Navigator cu cauciucuri slim). Prinţesa peer-to-peer-ului se pare că îi este cunoscută mai mult decît din vizionarea unor jpeg-uri ascunse in C:/MyDocuments/User/Fişierecarenumergewindowsufărăele. Din parlamentările duse în plină stradă se pare că moartea pixelilor de la colagen i-a dat, in cursul scurtei ei existenţe (cre’că pînă-n 20 de ani), o ţeapă.
Se face verde la loc. De data asta am doi mocofani care stau. Claxonez.

De la a doua terasă din zonă, desprinzîndu-se cu greu din lounge-ul cu bass la maxim, se apropie de grupul din intersecţie doi metrosexuali frămîntaţi de întrebări pe teme legate de vîrsta primei experienţe erotice şi numărul de martori la momentul deflorării mamei celui cu Navigatorul. Se face roşu.

Maşina a 4-a la semafor este un Golf cu un ochelarist. În schimb în ce-a de-a cincea este, cu un Ferrari şi în ciuda lipsei oricărei asemănări fizice, fratele ăluia cu tancu’. Aşa că se face din nou verde, roşu, Navigatorului începe să-i crape parbrizul, metrosexualului nr. 2 o arcadă, verde, mai apar câţiva de la terase, roşu, nici Lamborghiniul nu mai are toate farurile în funcţiune, verde, roşu, vine Poliţia, îmi bag picioarele, ocolesc pe contrasens şi-mi văd de treabă.

Doar în retrovizoare, regina neîncoronată a Hi5-ului, Rahova branch, începe să plîngă pe umărul unuia dintre ultimii veniţi şi pleacă cu un Audi R8 să îşi verse of-ul în Bamboo cu un prolog de consolare scurtă în parcarea din faţă.

Nah, că nici nu mai ştiu cu ce începusem. Ah, da.. Nu contează cît stai la semafor. Showul să fie de calitate

2013
05.11

De week end

stingator

   Domnul Andrew Pimlott era îndeobşte liniştit. Îşi plătea impozitele datorate ca supus al Majestăţii Sale, nu sărea la bătaie fără motiv, îşi tundea gazonul de fiecare dată cînd era nevoie şi se certa cu nevastă-sa temeinic. Dl. Pimlott avea şi simţul spectacolului. Nu se certa doar în casă. O făcea şi în curte. Şi nu oricum, ci îşi turna benzină pe el şi ameninţa că îşi dă foc pentru că dl. Pimlott avea imaginaţie. Şi, aşa cum am mai amintit deja, simţul spectacolului.
În timpul ultimei reprezentaţii un vecin a sunat la vajnicii poliţişti britanici. Ăia cu caschetele alea caraghioase dar care se presupune că reprezintă tradiţia. Care poliţişti, plictisiţi deja de numărul de supuşi ai Coroanei care fac urît la beţie au trimis la locul show-ului neşte gardieni.
Gardienii de la ei nu sînt ca cei de la noi. Sînt mai blonzi, mai înalţi şi nu au spray-uri lacrimogene în dotare. Au tasere. Ştiţi voi, pistoale de alea electrice. Cu ele imobilizează oameni. Oameni răi, cerşetori, copii sau recalcitranţi ca domnul Pimlott.
Pentru că domnul Pimlott nu a vrut să asculte atunci cînd poliţiştii maidaneji englezi i-au cerut, cu o voce autoritară, să stingă bricheta pe care o aprinsese şi să se trîntească la pămînt. Nuuuuu.. el a vrut să facă spectacol! Să facă show! Să îşi bată joc de autorităţi! Ce mai, un derbedeu numai bun de pus la pămînt cu taserul.
Gardienii au tras, taserul a făcut scîntei că aşa funcţionează el, scînteile au aprins benzina, benzina era turnată pe dl. Pimlott, dl. Pimlott a luat foc şi a murit după 5 zile la spital.

   Morala? Aceeaşi de 2.000 de ani încoace: “Police and science don’t mix”

2013
05.10

ferd6

               Aşadar armata română frigea micii de 1 Mai 1919 pe malul Tisei spre disperarea, în ordinea îngrijorării, a armatei maghiare, a bolşevicilor şi a Puterilor Aliate. Totuşi primii care au făcut ceva au fost ultimii. Brătianu a fost convocat de urgenţă şi i s-a cerut oprirea ofensivei şi revenirea pe graniţa stabilită de Marile Puteri. Românul nostru a acceptat doar prima cerinţă dar a refuzat retragerea.

               Pe 2 mai, Bela Kun propune pacea, recunoaşte pretenţiile teritoriale ale românilor (reamintesc, revenirea pe graniţa din ziua de azi) şi cere neamestecul în treburile interne ale Ungariei. Românii acceptă doar un armistiţiu fără nimic altceva şi încep gospodăreşte să întărească malul stîng al Tisei pentru a preîntîmpina orice surpriză neplăcută din partea ungurilor.

               Surpriza a venit rapid din partea aliaţilor lui Kun: bolşevicii. După ce dăduseră un ultimatum statului român cerînd retragerea din Basarabia, pe 10 mai au hotărât să atace Basarabia începînd prin a împrăştia manifeste comuniste. Singurii care au pus botul au fost 60 de soldaţi francezi (previzibil, nu?) în timp ce românii au fost nevoiţi să mute trupe de pe Tisa către Nistru pentru a respinge, cu succes, atacurile Armatei Roşii.

               În lunile următoare România, condusă de Regele Ferdinand a avut de făcut faţă următoarelor: ungurii au continuat să se întărească în vederea contraofensivei, bolşevicii atacau Basarabia şi Marile Puteri făceau scandal cerînd Statului nostru să se retragă. Iar toate acestea veneau după un Război Mondial extrem de greu pentru noi. Şi le-au dus pe toate după cum urmează: au continuat întărirea Tisei, au respins toate atacurile sovieticilor şi au rămas surzi la presiunile Puterilor Aliate.

               Ungurii au atacat nou formata Cehoslovacia. Pe care au bătut-o bine şi au creat Slovacia Sovietică, un stat marionetă numai bun de pus în rama comunismului ce creştea în Europa. Marile Puteri au încetat să îi mai căineze pe bieţii maghiari oropsiţi şi le-au cerut să se retragă în graniţele stabilite. Bela Kun a zis că o va face cu plăcere dar are o mică problemă cu neşte băieţi ce vorbeau o limbă latină şi care se aflau în interiorul Ungariei.

               Astfel că telefonul roşu a sunat din nou la Bucureşti iar la capătul firului neşte vorbitori de franco-engleză au cerut insistent ca România să se retragă. Ai noştri au întrebat dacă Armata Ungară va fi demobilizată şi li s-a spus că nu. Aşa că românii au închis şi n-au mai răspuns la telefon cîteva luni.

               Pe 17 iulie 1919 ungurii, de data asta mult mai bine echipaţi şi pregătiţi ca în aprilie, au început bombardarea poziţiilor Armatei Române. Pe 20 iulie au trecut Tisa şi au stabilit un cap de pod pe malul stîng. Pînă pe 26 românii şi ungurii au tot ocupat succesiv diverse localităţi pînă cînd maghiarii au fost respinşi peste Tisa.

               Pe 27 Iulie, în pofida cererilor repetate din partea Marilor Puteri, românii trec Tisa, pornesc în urmărirea armatei maghiare pe care o ajung, o înving şi pe 3 August 1919 trupele române conduse de generalul Rusescu intră în Budapesta, trec prin centru şi îşi continuă drumul în ideea de a ocupa întreaga Ungarie.

               Să ne înţelegem: nici unei puteri din  lumea asta nu-i convenea ca România să îşi DUBLEZE teritoriul în 9 ani. Şi totuşi românii au făcut-o trecînd peste părerea Licuricilor şi bazîndu-se exclusiv pe forţele proprii. Forţe pe care şi le-au întărit prin rechiziţiile făcute în Ungaria (cam 30% din tot ce avea ăia) ca despăgubiri de război, spre disperarea Aliaţilor.

               Finalul a fost rapid. Bela Kun a fugit în Austria şi de acolo la idolii lui, Sovieticii (care l-au şi executat în ’38), Antanta şi-a impus în final punctul de vedere după ce a ameninţat România ca va fi exclusă de la masa cîştigătorilor Primul Război Mondial iar la Budapesta a fost pus un guvern socialist. Iar pe 28 martie 1920 ultimele trupe române părăseau Ungaria şi se retrăgeau pe graniţa din ziua de azi.

               Şi cam aşa s-a încheiat unul dintre cele mai glorioase momente din istoria românilor. Nu pentru că a fost îndreptat împotriva ungurilor ci pentru că a fost îndreptat împotriva tuturor! O clasă politică cu sînge în vene, un popor ieşit din război dar dornic de a îşi afirma puterea şi un conducător pentru care conta mai mult Ţara decît numărul de vile.

P.S. Şi pentru că istoriei tare îi mai place să se răzbune, principala consecinţă a intervenţiei României în Ungaria a fost venirea la putere, puţin mai tîrziu, a lui Horthy. Ironic, nu?

2013
05.09

ferd6

     În timp ce mass media de la noi este ocupată cu parada din Piaţa Roşie patria mea împlineşte 136 de ani de la declararea independeţei.

    Cam toţi am crescut în poveştile legate de curajul şi jertfa soldaţilor noştri care au smuls soarta ţării din mîna hapsînilor otomani, odată cu steagul verde al sultanului. În realitatea România a avut mai mult rol de furnizor de trupe auxiliare într-un război în care ruşii rupeau capul turcilor pe un front ce se întindea din Serbia pînă în Caucaz.

    Astfel că după ce noi am cucerit un oraş, cîteva sate şi o redută in limita a 30 de km de la Dunăre iar ruşii erau pe punctul să intre în Istanbul, războiul nostru de independenţă, cunoscut de restul lumii ca războiul ruso-turc din 1877-1878, s-a finalizat cu succes, România devenind independentă, pierzînd cele 3 judeţe din sudul Basarabiei dar alegîndu-se cu un teritoriu nou, cunoscut în zilele noastre ca Judeţul Tulcea şi Judeţul lui Mazăre.

   Ce este de lăudat totuşi este oportunismul de care au dat dovadă politicienii români din acea perioadă, politicieni care au apreciat corect şi la timp potenţialul licuriciului cel mare. Licurici care pe vremea aia vorbea ruseşte şi nu locuia peste Ocean.

   Dar această postare nu este dedicată zilei de 9 mai ci unuia dintre foarte puţinele momente în care România a dat dovadă de sînge în instalaţie şi a acţionat independent spre uimirea marilor puteri. Este vorba de înăbuşirea revoluţiei comuniste din Ungaria.

    Îmi plac ungurii. Îi consider un model de tenacitate şi seriozitate pentru români, accesele naţionaliste de care dau dovadă extremiştii conaţionali de-ai mei fiind la fel de jenante ca şi acelea ale extremiştilor lor. Iar ceea ce s-a întîmplat în 1919 n-are nici o legătură cu conflictele istorice dintre români şi unguri. Ci..

   După încheierea Primului Război Mondial trupele române au început să preia controlul Transilvaniei. O primă linie de demarcaţie era rîul Mureş. Între timp politicienii români au cerut insistent, şi au obţinut din partea puterilor Aliate ca să treacă Mureşul şi să stabilească o nouă graniţă pe linia Apusenilor. Astfel că în Decembrie 1918 românii intrau în Cluj iar pînă în ianuarie controlau tot teritoriul pe care îl preluaseră.

   Pe 28 februarie 1919, Puterile Aliate decid că României nu i-ar strica să îşi mai mute puţin graniţa spre Vest, cam pe unde este şi acum. Chestie pe care guvernul ungar nu o acceptă, îşi dă demisia, iar la Budapesta preia puterea un nene pe nume Bela Kun, de profesie comunist. Acesta decide că deja românii au primit prea mult şi, cu sprijinul moral al bolşevicilor şi cu cel real al maghiarilor patrioţi, în 15 aprilie 1919 atacă armata română care se afla încă prin Apuseni.

   Armata română condusă de generalii Moşoiu şi Mărdărescu se descurcă onorabil spre excelent. Respinge atacurile, pleacă în ofensivă şi pe 20 aprilie ajunge la noua limită de demarcaţie.

   Iar de aici începe perioada de glorie a României. În pofida nemulţumirii vădite a Marilor Puteri armata română îl bate mai departe pe nea Bela Kun, avansează şi pe 1 mai 1919 stabileşte de la sine putere o nouă graniţă pe Tisa. Moment în care Puterile Aliate încep să înroşească telefoanele în ideea de a-i împiedica pe neascultătorii români să traverseze Tisa. Nu de alta, dar nimănui nu-i convenea ca Imperiul Austro Ungar să fie înlocuit de România Mare, Mai Mare, Cea Mai mare.

Pentru că deja postarea devine prea mare voi continua mîine.

2013
05.08

Să constituim, zic.

petarde

             Ieri, premierul patriei mele a opinat că dacă tot modificăm Constituţia ar fi bine să lărgim oleacă aria de drepturi cetăţeneşti după cum urmează: ai călcat strîmb şi deţii un carnet de conducere, fie el şi luat în Argeş la 4 categorii diferite într-o singură zi, rămîi fără maşină. Adică vine un nene, o ia, o duce la padoc şi-o vinde-n  Autovit în secţiunea “Produs în România”.

              Fiind copleşit pînă la lacrimi de spiritul cetăţenesc care m-a cuprins la auzul propunerii, am decis că situaţia nu poate rămîne aşa. De ce să ne mulţumim doar cu atît? Aşa că de la alegător la copilot am de transmis următoarele propuneri:

–        Confiscarea maşinilor de găurit ce se află în proprietatea celor care nu respectă programul de linişte. Dacă n-au, să li se ia mixerul de bucătărie sau frigiderul;

–        Confiscarea pedalelor  bicicliştilor pentru că depăşesc frecvent coloanele de maşini staţionate la semafor;

–        Confiscarea băncilor din parcurile în care se aruncă coji de seminţe pe jos;

–        Confiscarea scutului lui Captain America pentru prea multă violenţă;

–        Şi a expresiei “I’ll be back” lui Terminator pentru că ştim ce a ieşit după ce s-a întors;

–        Confiscarea bombei nucleare a lui Kim Jong Un pentru că e periculos iar America nu va face nimic deoarece toată lumea ştie că nu are rost să democratizezi o ţară care nu are petrol;

–        Confiscarea pernei lui Antonescu pentru că vin alegerile şi trebuie să fie vigilent;

–        Confiscare boilor de la bicicleta politicienilor care mint;

Şi cu voia voastră, ultima pe listă

–        Confiscarea confiscării ca să nu se mai trezească vreun alt fraier să facă declaraţii populiste care bagă în sperieţi firmele de leasing.

2013
05.03

large

               Acum ceva timp rîdeam (aici: http://popej27.wordpress.com/2009/01/12/de-ce-racketii-au-raportul-pretcalitate-bun/) de un conaţional de-al nostru care a crezut că poate fi Rambo/Jet Li/Rahan el fiind calificat pentru maxim ajutor ospătar în restaurant central Videle. Şi foarte probabil că omul ar fi rămas un reper al prostiei în acţiune pentru mult timp dacă nu ar fi existat Poliţia Boston.

               Tuturor le este cunoscută tragedia petrecută la maratonul din Boston, atunci cînd doi acefali extremisto-religioşi au produs un dezastru. Şi faptul că autorii au fost prinşi de măreţul stat american atît de repede de s-au bucurat băştinaşii ca la un Black Friday ţinut pe 4 iulie. De fapt ce au făcut miliţienii americani? Păi s-o luăm pe rînd.

               Identificarea autorilor: ştiţi pozele cu cei doi fraţi cu care a umplut FBI-ul de breaking news toate televiziunile de pe Terra? S-a ajuns la ele după un complicat proces de verificare, investigaţie şi studiu îndelungat al tuturor purtătorilor de insigne de pe un întreg continent, adică i-a recunoscut un martor ocular. Una dintre victime i-a identificat imediat după ce şi-a venit în simţiri la spital. Astfel că un prim mare succes a fost contabilizat în rîndul purtătorilor de cozoroc de peste Ocean.

               Al doilea îi aştepta după colţ da’ degeaba: în urma unui apel telefonic care semnala un jaf, un poliţist a dat ochi cu cei doi terorişti. Nici acum nu se ştie de ce cei doi nu au preferat să treacă liniştiţi mai departe ci au preferat să îl lichideze pe bietul om. Un asfel de gest ar fi trebuit să umple deja străzile de maşini de poliţie lansate în urmărire dar staţi liniştiţi: nu a fost cazul. Cei doi şi-au continuat drumul pentru că forţele de ordine din Boston erau atît de ocupate să stea în poză la cadru încît nimeni nu i-a băgat în seamă.

               L-au băgat în schimb, într-un tîrziu,  pe chinezul care a fost luat ostatec şi apoi jefuit de bani şi de maşină de cei doi fraţi. Care au avut grijă să se laude că ei sînt autorii masacrului şi apoi să îl elibereze. Deja te întrebai cine e mai prost: fraţii Ţarnaev sau vajnicii păzitori ai unchiului Sam. În minutele imediat următoare concursul de prostie părea adjudecat de cei doi care i-au furat chinezului telefonul mobil, numai bine de urmărit pe GPS. Astfel că terorişii au fost încolţiţi de cîteva zeci de poliţişti şi peste 20 de maşini de poliţie.

               Şi de aici a început recitalul de stupiditate. Circa zece minute a avut loc un schimb de focuri între cîteva zeci de arme pe de-o parte şi două pe de alta. Rezultatul a fost un poliţist rănit grav de cei doi şi moarte unuia dintre fraţi (idiotul mai mare) care, în timp ce rămăsese fără o mînă şi trăgea cu o armă în armata de miliţieni din faţa lui, a fost călcat cu maşina de celălalt frate. Care a şi scăpat din încercuire (aveţi idee cum arată un baraj compus din 20 de maşini?) şi dus a fost.

               Ce făceau bostonienii în timpul ăsta? Păi, stăteau în case pentru că alţi miliţieni cu grade înalte au hotărît că un om cu o puşcă este un motiv suficient de  bun pentru a băga în arest la domiciliu peste un milion de oameni şi să oprească activitatea unui întreg oraş.

               Da’ să revenim la fugarul nostru. Deja cu cîteva sute de oameni înarmaţi pînă în dinţi, cîteva elicoptere şi, să nu uităm, telefonul cu GPS care îl punea în lumină pe orice hartă, sîngerosul şi bine pregătitul terorist musulman de 19 ani şi profesie student, A DISPĂRUT! Cum este posibil? Şi mie mi-e greu să îmi dau seama, da’ nici în ziua de azi nu am auzit să îi ia cineva la întrebări pe donuts fan club-ul din Boston. Şi cred că nici nu îi va întreba vreodată că deh, SUA are nevoie de eroi, nu de fraieri.

               Cum l-au găsit pînă la urmă? Păi nu l-au găsit ei ci un nene care a ieşit în curte să fumeze o ţigară şi l-a găsit pe inamicul public numărul 1 zăcînd într-o baltă de sînge sub prelata bărcii pe care o avea în curte. Odată dat în gît, curtea vigilentului american a fost umplută de SUTE de luptători înarmaţi, străzile de vehicule blindate şi spaţiul aerian de elicoptere echipate cu aparate de vedere termică. Şi au început ăia să tragă pînă s-a prins cineva că ar fi bine să îl prindă în viaţă. Oricum, în baza dictonului “Prost la prost nu-şi scoate ochii” din cele cîteva zeci de focuri trase înspre barcă, nici unul nu l-a atins pe imbecil. Care după 2 ore s-a predat, fiind dealtfel neînarmat.

               Concluzia? Sute de miliţieni, agenţi FBI, zeci de maşini de poliţie, blindate, elicoptere, un robot (!) au reuşit un sublim recital de prostie în încercarea de a opri doi descreieraţi. La cît s-au chinuit cred că aveau timp să îl cheme şi pe Steven Seagal, care s-a specializat în a opri terorişti la emisiunile de ştiri americane, da’ cred că era prea ocupat să dea un nou interviu despre cît de puternică este America şi cît de rea e lumea.

               Iar cireaşa pe tort au pus-o manifestaţiile populaţiei bostoniene de după. O mare de oameni a ieşit cu steagurile SUA pe străzi pentru a mulţumi poliţiei de profesionalismul de care a dat dovadă. Şi ca ei şi restul Americii. Şi mass media. Şi preşedintele.. Şi mai toate ţările de pe glob… Şi Sistemul Solar…. Şi restul Galaxiei….. Şi……

               Iar mie tot nu îmi vine să cred. Chiar nu s-a întrebat nimeni de ce prostia ar putea avea ca unitate de măsura şapca de poliţie purtată în Boston?